Marturie.

Stau si-mi amintesc toate clipele de pana acum. Imi amintesc cum ani la rand cu fiecare inceput se nastea in mine o noua speranta. Si fiecare speranta avea cusuta pe ea un vis. Ma gandesc acum ca toate acele clipe de durere cand credeam ca visele nu vor mai deveni realitate, cum am trecut prin ele? Adevarul este ca parca le-a luat vantul. S-au spulberat toate in fata Dumnezeului meu care m-a luat de mana  si m-am condus pe calea Lui. El a lucrat deosebit la caracterul meu, si a adus schimbari pe care le observa si altii. Cum? El mi-a aratat cat de mult ma iubeste si pot sa-mi amintesc mereu si mereu ca iubirea Lui e infinita pentru mine. El mi-a spus unde gresesc, El m-a incurajat cand am facut bine si tot El a fost langa mine in incercari.  Si acum tot ce-mi doresc este sa ma laud cu Dumnezeul meu, Cel care m-a creat si care m-a rascumparat ca sa-i fiu copila. Am inteles ca Dumnezeu este real! El este viu si ti se descopera atunci cand Il cauti!

Revelatii.

Iata un adevar de care m-am convins.
Timpul nu vindeca ranile sufletesti, doar le astupa strigatele de agonie. E ca un anestezic: amorteste durerea, in timp ce rana sangereaza. Cu timpul te obisnuiesti cu senzatia, te acomodezi, astefel incat ajungi sa nu mai observi acea durere amortita. Ea inceteaza sa mai existe in mintea ta, dar continuandu-si existenta in rana care inca nu a devenit cicatrice.

Si poate ca ne place sa credem ca astfel de rani nu se vindeca. Si poate ca avem dreptate: nu se vindeca de la sine. Insa stiu ca Dumnezeul nostru poate vindeca orice rani, chiar si atunci cand orice om spune ca este imposibil.
Timpul nu vindeca rani, dar Dumnezeu vindeca. 

August ♥

Si calendarul intoarce inca o fila din acest an. 

Si inceputurile noi inseamna noi sperante, noi vise, noi realizari, noi motive de a invata si noi motive de bucurie. 

Incepe august, incepe inca o luna de viata cu Dumnezeu si pentru Dumnezeu :)

Buna, August.

Pas cu pas.

Cineva spunea ca atunci cand ai de facut 10 pasi si ai facut 9, ai parcurs doar jumatate de drum. Si intr-adevar este usor sa iei decizii, aproape intotdeauna este foarte usor sa faci primul pas pe calea succesului, dar este foarte greu sa te tii de aceasta cale.

De cate ori Israel nu a cartit pe cale, regretand faptul ca au lasat in urma castravetii din Egipt si au uitat ca in tara in care mergeau curgea lapte si miere?

Ma gandeam ca noi suntem Israel risipit prin lume, iar viata noastra de crestini este calatoria prin pustie. Dar vai, desi suntem poporul Domnului, un popor ales, alegem sa facem exact cum facea Israel in trecut. Iesim cu  strigate de bucurie din robia acestei lumi, insa cand ne confruntam cu incercarile privim in urma si ne dorim castravetii acestei lumi. Avem parte de nenunmarate succese in Domnul si totusi in loc sa ravnim mai tare tara promisa, ajungem sa ne indoim de promisiunea lui Dumnezeu. Ajungem sa pierdem parca promisiunea si uitam izbanda din trecut.

Criticam pe Israel citind cartea Exod si nu vedem ca suntem la fel. Avem attea minuni, suntem inconjurati de atata binecuvantare si avem asa putin credinta.

Mai avem doar putin. Pustia are si ea un sfarsit!

Sa ridicam capul sus catre cerul albastru, sa nu uitam ca acolo ne asteapta ceva mai bun, ceva ce lumea nu ne poate oferi! Sa nu uitam bunatatea Domnului si sa ne grabim spre Canaanul promis!

Triplu " NU"

1. Nu merge acolo unde nu vrei ca Isus sa te gaseasca.

2. Nu fa ce nu doresti ca Isus sa te vada facand.

3. Nu vorbi ce ti-ar fi rusine sa auda Isus.

Vorbe simple, vorbe marete :)

“Inima sus şi oţeleşte-te!”

Acesta este un articol gasit aici. Imi place foarte mult mesajul si sper sa pot reveni ma tarziu cu un articol propriu.

Viaţa este o luptă acerbă pe care o purtăm fie cu cei din jur, fie cu Dumnezeu, fie cu noi înşine. Însă, oricare ar fi ea, lupta, de multe ori ne lasă fără putere, fără vlagă şi parcă am da să spunem că nu suntem în stare de nimic. Dar lupta… vrem s-o ducem şi nu ne lăsăm cu una cu două.

Şi, aşa vlăguiţi cum suntem, ne ridicăm din nou, punem mâna pe arme de tot felul şi dăm să luptăm. Şi pierdem şi azi, am pierdut şi ieri, vom pierde şi mâine, dar tot nu ne lăsăm.

Ne luptăm cu cei din jur, gândindu-ne că am avea ceva de câştigat dacă ne impunem punctul de vedere, dacă ne spunem şi noi părerile; credem că ar conta. Dar nu, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Lupta rămâne luptă… şi nu lasă în urmă decât morţi sau măcar răniţi. Şi rănile dor, ne dor mai mult decât ne-am aştepta. Şi suntem dezamăgiţi, pentru că lupta noastră nu a fost pe măsura aşteptărilor.

Ne mai luptăm şi cu Dumnezeu, ca şi cum puterile noastre ar fi pe măsura puterilor Lui, ca şi cum am avea vreo fărâmă de şansă în faţa Lui. Suntem mereu cârtitori, îi cerem mereu să ne facă aşa şi pe dincolo, de parcă ar fi la dispoziţia noastră. Şi suntem dezamăgiţi de Dumnezeu.

Şi de parcă n-ar fi de ajuns, ne mai luptăm şi cu noi înşine. Suntem mereu neîncrezători, nemulţumiţi… şi dacă în proprii ochi nu avem valoare, atunci în ochii cui avem pretenţia să însemnăm ceva?

Şi-uite-aşa… tristeţea şi dezamăgirea se cuibăresc în sufletul nostru. Şi ajungem să nu mai ştim cum trec zilele, anii, nu ne mai bucurăm de nimic, stăm mereu cu capul în mâini şi ne întrebăm la ce bun şi viaţa aceasta.

Dar în astfel de momente nu trebuie să cedăm gândindu-ne că nu mai este nici o şansă ca viaţa noastră să fie frumoasă, să ne încânte. Ci, aşa cum îmi spunea cineva, e vremea să ne răsune în adâncul sufletului „Inima sus şi oţeleşte-te! Inima sus şi oţeleşte-te!” (aşa m-a încurajat pe mine o prietenă dragă şi n-am să uit niciodată cuvintele acestea; mereu vor fi pentru mine o încurajare!). A venit momentul în care să nu ne mai plângem de milă, momentul în care să nu ne mai lăsăm doborâţi aşa de uşor. Trebuie să stăm cu fruntea şi inima sus, să ne oţelim, să fim puternici pentru aceste vremuri.

Descurajările bat la uşa mereu. Dar nu aceasta ar fi problema, ci problema e cum anume le privim, cum ne raportăm la ele. Descurajările nu întotdeauna doar vin şi pleacă. De multe ori le place să rămână în viaţa noastră şi noi le alimentăm cu energia noastră, cu timpul nostru şi ne simţim tot mai slăbiţi, mai deznădăjduiţi, mai înfrânţi, pentru că dezamăgirea de mână cu tristeţea şi frustrarea ştiu întotdeauna să facă echipă la a ne distruge. Dar noi ne vom aminti de acele cuvinte: „Inima sus şi oţeleşte-te!”…

Binecuvantare.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu neodihnă-n suflet

In faţa răspunsurilor uşoare, a jumătăţilor de adevăr şi a relaţiilor superficiale.

Ca astfel să poti trăi profund în inima ta.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu mânie

In fata nedreptăţii, a asupririi şi exploatării oamenilor.

Ca astfel să poţi lucra pentru dreptate, libertate şi pace.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu lacrimi

Pe care să le verşi pentru cei ce suferă dureri, respingere, foame şi război.

Ca astfel să poţi întinde mâna şi să-i mângâi, preschimbându-le durerea în bucurie.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu destulă nebunie

Ca să crezi că poţi schimba şi tu ceva în astă lume,

Şi-astfel să poţi face ce unii zic că e cu neputinţă.

Ca să aduci dreptatea şi bunătatea tuturor copiilor şi sărmanilor noştri.

Aceaste ganduri au fost scrise in secolul 13, ca o rugaciu, pentru mine insa sunt o adevarata binecuvantare!